VII.
PRINŢUL LENEŞ
Prinţul leneş, dimineaţa nu se-arată,
Până ce ... toată iarba nu-i uscată,
De roua lăsată, pe flori mii, picături vii,
Din noapte când, nu ai vrea să mai revii.
De la Prinţesa ta, dulce-i ca o floare,
Atunci când îi ceri o mică sărutare,
Vine-n grabă pe sub vale la o apă care,
E cu ochii după-o rază, inima o doare.
Prinţul leneş, e pierdut în somn,
Privitorii au rămas ca de lemn,
Soarele a răsărit e pe la amiază,
Numai Prinţul noaptea se distrează.
Ziua doarme şi chiar nu-i pasă,
Un păianjen din tavan se lasă,
Totu-i prăfuit nici la şcoală n-a venit,
Profesoara iar se-ntreabă:
Oare ce-a păţit?
Prinţul leneş o adoră pe noapte,
Când aleargă fluturii pe înserate,
Nu-i păţanie să nu fie prezent,
Pe la şcoală e-tot timpul, absent.
Pădurea e hoinărită toată,
Din ghiocel de primăvară,
Pân’ la
lemnul ce arde-n vatră,
- Fiule, ascultă-l pe-al tău tată!
O carte-n plus să primeşti,
Plină-i cu ale tale poveşti,
De copil năzdrăvan ce eşti,
Înlătură lenea, degrab să creşti.
Prinţii, sunt cu ochii pe prinţese,
Pe pământ viaţa-i cu mirese,
Prin codru şi prin poieniţe,
Nu te lăsa dus de veveriţe.
O viaţă ai priveşte-te-n oglindă,
Ca bătrâneţea-n-ani să te prindă,
Prin albele nopţi cu lună plină, – şi
Braţ la braţ cu mândra-n mână!
