IV.
FRUNZULIȚA ÎN CĂUTAREA
FLĂCĂRII ZEU
Și primăvara ce venise ne-anunțată,
De-acum Frunzulița era blândă, transformată,
Ieși pe câmp la adunat ciuperci brumate,
Cu toți-frații din satul cu ființe luminate.
Și Frunzuliță era supărat foc,
În a ei inimă nu mai era deloc,
Toată iarna rătăcise prin nămeți,
Ducând dorul la frumoasele dimineți,
Când era trezit de Frunzulița,
Mângâiat și servit la masă cu cănuța,
De ceai scufundat în rozmarin,
Din parfumul ei prea feminin!
Supărat, Oof, sunt tare supărat,
Că Frunzulița se tot plimbă prin sat,
De mine a uitat și nu-i mai pasă,
Își căuta Zeul, să-i fie mireasă.
Mi s-a arătat și-n vis, îi spuse Frunzulița,
Și-l tot caut, până când, mi-l aduce viața,
Îl simt, mi-e dor, și nu mai pot de dor și-amor,
Tu dragule, îndură-te și-apari, ca un Zeu, p-un nor.
Mă gândesc să scriu a cincea parte,
În această Poezie, ce nu mă desparte,
De-a mea poveste, și nu te rețin,
Voi reveni curând, transformată deplin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu