II.
DUMNEZEIȚA ȘI-A TREZIT
ZEIȚA
Frunzuliță cu Frunzulița s-au împăcat,
De-acum, și-au destăinuit ce-au în păcat,
Și-ar fi dorit să nu se fi certat,
Tocmai când iarna sosi și nu mai era de alergat.
Prin câmpii și prin pădure,
La cules de micile alune,
Ce trudea din ziuă până-n noapte,
Frunzulița cu coșul ce-l căra în spate!
Și Frunzuliță mult o iubea,
Pentru că el tare se fofilea,
De la muncă și în zadar strigă,
La soața lui că-ncet se mai mișcă.
Iar Frunzulița, și-o deșteptă pe-a sa Zeiță,
Nu mai-era păcălită, de soțul, ce-o ținea sub fustiță,
Îi puse coșu' n brațe și plecă ca ștrengărița,
Prin sat, pe la prieteni, distrându-se ca Zeița!