III.
ÎN CĂUTAREA ZEITĂȚII
Frunzuliță nu mai avu glas să mai răspundă,
Când Frunzulița se trezi la puterea ei înnăscută,
Și – , nu mai era vreme de pierdut,
Prin pădure în căutarea vreunui fruct.
Acum ea, se credea mare Zeiță,
Nu mai pierdea timpul prin a sa căsuță,
Mergea prin sat în căutarea vreunui sfat,
Cum să se descopere să nu mai stea în oftat.
Muncea cu ea în meditații se oferea,
Toată noaptea când privea la o stea,
Și –, se tot gândea, mereu, mereu,
Cum să și-l găsească pe Flacăra Zeu.
Și iarna se-anunță! A venit pe colină!
Nu-i păsa! nici de cămara cu-o singură ghindă,
De-acum ea, se descoperea pe sine,
E singura grijă ce-o are spre definire!
